O paralelă cam simplistă .Violenţele de la Cairo seamănă mai degrabă cu mineriada din 13-15 iunie 1990. Sau cu contramanifestaţia FSN din 29 ianuarie 1990. Ceea ce făcea atunci regimul Iliescu face acum regimul Mubarak: asmute cetăţenii „de bine" împotriva „golanilor", a „huliganilor", a „haimanalelor".
Incet incet,Egiptul a intrat într-un adevărat război civil, ceea ce n-a fost cazul României în 1989. În schimb, colţii războiului civil au muşcat adânc din trupul Romaniei în bezmeticul an 1990.
Chiar aşa: cum de a evitat România un război civil, la schimbarea regimului dictatorial cu unul aparent democratic? Răspunsul este complex şi ţine de conjunctura politică a acelui moment, total diferită de cea a Egiptului contemporan.
Schimbarea lui Ceauşescu a fost rezultatul unei înţelegeri la nivel înalt între URSS şi SUA, cele două superputeri ale Războiului Rece. Atunci am avut de-a face cu o regie bine pusă la punct, inclusiv în privinţa succesiunii la putere. Orice reacţie în apărarea lui Ceauşescu a fost anihilată prin două acţiuni ucigătoare:
1. declanşarea unei campanii mediatice de diabolizare a „odiosului dictator", a „sângerosului tiran", a „lacomului satrap";
2. aplicarea unui regim de teroare camarilei dictatoriale, inclusiv membrilor clanului Ceauşescu.
Dacă nu ar fi fost aplicat un asemenea plan, exista şi la noi pericolul unui război civil, precum în Egiptul actual. Regimul Ceauşescu nu ar fi cedat puterea doar pentru că era contestat din stradă. Atâta vreme cât avea alături Armata şi Securitatea, Ceauşescu avea la îndemână modelul chinezesc din Piaţa Tienanmen. Dar generali-cheie din Armată şi din Securitate erau la curent cu înţelegerea sovieto-americană, aşa că Marele Conducător s-a trezit abandonat de toată lumea.
În cazul Egiptului, marile puteri au decis un alt scenariu decât cel aplicat lui Ceauşescu. Soarta lui Mubarak a fost decisă, bătrânul dictator va fi nevoit să părăsească puterea. Dar succesiunea este extrem de complicată: Egiptul riscă să cadă din lac în puţ. Puterile occidentale caută soluţii pentru ca ţara faraonilor, unul dintre aliaţii-cheie din lumea arabă, să nu cadă în mâinile fundamentalismului islamic.
Marile diferenţe se văd şi „pe teren": la Cairo, nici Televiziunea şi nici Armata nu au trecut „de partea poporului". Şi nici n-au apărut un Ion Iliescu, un Silviu Brucan, un Gelu Voican Voiculescu, un Teodor Brateş, un căpitan Lupoi sau generalii Militaru şi Stănculescu în variantă egipteană...
Concluzia e clară: pentru reuşita unei revoluţii nu e suficientă voinţa populară.
Mai trebuie să vrea şi altcineva...
pata de nesters de pe obrazul Romaniei
Si -posibil- pata Egiptului
nu exista revolutii ci lovituri de stat ce e azi in egipt poate cuprinde miine toata lumea cine are interese in egipt????????????????????????
RăspundețiȘtergereMulti au interese in Egipt.
RăspundețiȘtergereUnul ar fi poporul Egiptean, care are interes sa traiasca putin mai bine.
America are si ea interese sa aiba un pion solid la liga Araba.
UE are interesul canalului de Suez.
Israelul are interesul pacii...si asa mai departe
Modelul romanesc nu este obligatoriu sa fie intalnit in alta parte
chiar mai bine...